Desi a fost infiintat la inceputul anilor 90, cariera grupului galez a inceput cu adevarat in 1997, cand au fost primii artisti care au semnat cu V2 music, un nou label, creat de Richard Branson, taticul lui Virgin, odata cu albumul Word Gets Around.

Cel de-al patrulea album, You Gotta Go There To Come Back, aparut in 2003 este cu siguranta cel mai matur produs muzical al formatiei, atat din punct de vedere muzical cat si al versurilor, Maybe Tomorrow fiind cel mai cunoscut single. In aceeasi perioada, a avut loc inlocuirea tobosarului Stuart Cable, din motive de absenteism, cu Javier Weyler, de care ne-am bucurat pe deplin la concertul de la Bestfest.
Urmatorul album, Language. Sex.Violence. Other. a fost un esec cu exceptia piesei Dakota care a ajuns direct no.1 in topurile britanice.

Albumul Pull the pin, aparut in 2007 marcheaza un moment de cotitura in cariera grupului printr-un sound mai rock, o reactie impotriva criticilor care i-au acuzat de lalaiala pop.
Din primele secunde ale cantecului Soldiers Make Good Targets, chitarile vibreaza, ritmul este electrizant si vocea lui Kelly Jones mai aspra ca niciodata. Urmeaza Pass The Buck in care grupul arata ca nu si-au pierdut talentul de alta data si nici spiritul punk.
Bank Holiday Monday nu se ridica totusi la inaltimea albumului, a unei piese ca Stone, de exemplu.
Nu au scapat in totalitate de capcana comercialului, cu balade ca It Means Nothing sau Daisy Lane, cu priza la posturile de radio, insa au spalat rusinea cu o piesa acustica de mare clasa Bright Red Star.

Formatia nu s-a indepartat radical de genul pop rock, insa a reusit sa se redefineasca cu talent, albumul este exploziv, cu un sound puternic care demonstreaza ca Stereophonics merita mai mult decat a canta in deschiderea unor nume ca U2, Oasis sau Rolling Stones.