Ziua II, scena micilor talente

Twisted Cables, Les Elephantes Bizzars, L'Orchestre de Roche

Un lucru e clar, canicula nu merge deloc bine cu trupele mici de lounge. Uitand pentru cateva momente asta, am pornit sontac-sontac, inarmata cu toata rabdarea ce transpira din mine, catre sezatoarea burghezo-mosiereasca cunoscuta sub numele de Spice Club. Ora 4 pm: coafura nu rezista.

Pe scena se tanguiau banaliceste Twisted Cables, un fel de fani Zero 7. Pe langa faptul evident si unui ochi mai putin antrenat ca al meu ca aveau vocalista, nu am ramas decat cu sentimentul ca ei au o sigura piesa pe care au ales sa o cante de mai multe ori. Singurul moment non-anost al concertului a fost coverul dupa The Cure - Just Like Heaven, intr-o interpretare post betie din bere.

Au urmat Les Elephants Bizzares, niste copilasi simpatici, amuzanti, destinsi si spirituali pe scena. Pop punk proaspat. Ora nu le-a permis sa ridice oamenii de pe scaune dar, ca de obicei, ecologistii au salvat aparentele, decretand vinerea drept ziua oficiala a reciclatului. Asta a atras dupa sine aparitia unor oameni verzi, care, sub anonimatul costumelor si-au permis sa danseze cat de cat. Hello Says the Devil zic ei si cu usurinta asta ar putea deveni un imn ironic al Vamei la ceas de seara.

Sub sloganul analog vs. digital, au urcat apoi pe scenutza L'Orchestre de Roche, un fel de all stars band la ei pe felie (MC Bean, Beavis, Brutus). O trupa de electro progresiv cu suficient de mult groove ca sa te determine sa dansezi in soare si care au reusit, pentru cateva minute, sa ma faca sa uit ca vor canta dEUS la Stufstock. O chitara neasteptat de ghidusa si prezenta, ce te face din cand in cand sa ai dificultati in a-ti aminti ce stil canta. Cea mai reusita trupa de pana acum de pe scena mica si inovatoare in peisajul destul de conformist al festivalului a fost nevoita la final sa-si onoreze proaspat castigatii admiratori cu un jam session, caci nimeni nu vroia sa-i lase sa plece.

Ziua II, scena grandioasa

Daca as spune ca pe scena mare vineri a fost ziua trairilor, s-ar ridica obiectii cum ca muzica in genere e cu trairi dar adevarul e telul meu suprem asa ca ma pot scalda putin in banalitati. Muzica feelingoasa a inceput chiar de la 8, cu Persona, cea mai necunoscuta formatie geniala din Timisoara. Brit-pop indie, tocmai bun sa-ti aduci aminte de fata/baiatul ala de care iti placea in clasa a 4-a si cum va plimbati de mana pe Love Street, fredonand rusinati The Kitchen Song. O lingurita de dulceata retro ce mi-a mers la suflet.

Urmatorii au fost Byron, o trupa atat de corecta si intelectuala incat pe mine ma lasa complet rece. Toti muzicieni extrem de talentati, plini de drame interioare din care isi extrag seva artistica dar foarte artificiali. Muzica de plimbat cu bicicleta, ce-ti povesteste foarte cult si obiectiv ce anume gandeai pe la pubertate. Pe scurt, a fost un show incendiar ce n-a prea reusit sa miste publicul interiorizat si inlemnit de admiratie.

Cum sunt doua scene la acest festival, incepea sa devina clar pentru mine ca dEUS or sa cante pe aceasi scena cu Byron asa ca m-am asezat scolareste in primul rand in timp ce pe scena de langa ExNN reuseau in sfarsit sa cante in Romania. Trupa a fost invitata si anul trecut dar cum Republica Moldova e un taram indepartat si drumul e plin de peripetii rupte din basme politice, nu au putut obtine viza. Cu o voce feminina interesanta, au reusit sa atraga suficient public ca fanii dEUS sa poata ajunge pe furis in primul rand. Suna interesant, de acolo de unde sprijineam eu gardul, fredonand trupa din Antwerp.

Ultima tigare inainte de dEUS

Bineinteles ca au urcat pe scena si bineinteles ca au cantat niste piese. Mi-a aduc aminte ca am cantat si eu Nothing really ends, Roses, Smokers Reflect si Serpentine deci probabil ca au fost in playlist. Din cand in cand mai fumam. Din alt cand in alt cand mai faceam o poza. O prietena mi-a spus dupa concert ca incepe sa creada in existenta raselor superioare si oricat de mult as vrea, nu o pot contrazice. Fantasticii flamanzi m-au convins ca pana la urma: Dumnezeu exista, numai ca are vioara electrica iar Raiul e printre corzi. Cine n-a fost acolo sa mearga mai des la biserica.

Din pacate Pamantul a continuat sa se invarta in jurul Soarelui si dupa ce ei au terminat de cantat si, mai mult de atat, o alta trupa a avut indrazneala de a canta. Kultur Shock pe numele lor, Balkan punk rock gypsie metal, ca stil, adica un fel de Gogol Bordello cu mai mult distors est-european. Cu toate ca nu aveam chef de nimic si nimeni dupa dEUS, Kultur Shock au fost cea mai tare trupa a festivalului, la capitolul dinamism si interactiune cu publicul. Balcanicii sunt o specie aparte, lor trebuie sa le canti lautareste, la ureche si din cand in cand sa te asezi in genunchi tanguindu-te. Iar Kultur Shock au facut asta si chiar mai mult, reusind sa miste lesinatura de public a festivalului si adunand la pogo metalisti, punkisti si rockeri din scoala veche. Asa cum ei sunt adunati de vanturi din toate colturile lumii si nu se pot intelege decat in engleza, la fel au reusit sa-i faca pe toti oamenii cu sanje in vene de la Marina Park sa se inteleaga intre ei indiferent de varsta sau culoarea tricoului. Dupa experienta Kultur Shock devine clar ca Turnul Babel s-ar fi construit bine mersi daca oamenii si-ar fi cantat unii altora.

Ziua III, scena micilor talente

Alta zi, alta canicula: Highlight si Melting Carousel

Ultima sansa la faima si glorie eterna pe litoral i-a adus in fata a aproape 100 de oameni pe tinerii si mai putin tinerii membri ai trupei Highlight. Ei abordeaza un stil consacrat deja de trupe nordice dar dupa cum chiar ei au declarat, 'mai exista si alte stiluri decat alternativ', mai precis metalul progresiv.

Ii mai vazusem in Big Mamou la inceputul verii si raman la parerea ca Maria Stoica la voce si dans se achita onorabil, facand tot ce este posibil pentru a nu cadea in pacatul fluturarilor interminabile de plete. Din pacate clapa devine putin prea vikingica pe bucatile de solo, facand o treaba minunata insa pe portiunile de acompaniament. Poate e o chestie de gust, dar o mutare mai inspre metal si cat mai departe de progresiv s-ar potrivi mai bine cu vocalista.

A urmat apoi revelatia de bun gust, originalitate si atmosfera, Melting Carousel pe numele lor. Tinerii timisoreni canta ceva intre rock, jazz si reggae, dupa propria lor descriere si sunt binecuvantati de Domnul cu o voce feminina ce-ti da fiori pe sira spinarii, undeva intre PJ Harvey, Tori Amos si Cat Power si multe alte lucruri. Tocmai cand imi trecea prin cap ca as putea sa ma plictisesc de cat de cumintei sunt, am auzit pasajele pe care se face simtita melodica. A devenit brusc evident de ce se numesc asa cum se numesc si, pe nesimtite, m-am transformat si eu intr-un un carusel in topire. Pentru cei care nu cunosc deja: http://www.myspace.com/meltingcarousel, cu recomandare de la mine Pony Tails.

Raman pe baricade, racita fiind.
Catinca