Am facut un exercitu astazi dimineata la repetitiile la teatru. Muzica tare, halucinanta, privire pierduta, fara focusare, si gandul unui sarpe mancand un soricel mic mic si trist. Am plans. Ma intreb fara care dintre elementele astea as putea sa reusesc sa plang independent de mine. Toate artifiicile vietii trebuiesc intai simtite si apoi mecanizate, pentru a ajunge la succes. Asa ca privitul intr-un punct inexistent s-a rezolvat din primii ani de faculate, faza aia cu soricelul, sincer, nu prea ma misca (nu ma urati, dar nu sunt un fan al animalelor) asa ca din nou, cheia ramane muzica.
Am ajuns la concluzia ca frumosul in tot este inexistent, fara muzica. Un text bun, cu niste actori fenomenali, cu efecte speciale dementiale, nu fac un film, daca nu este o coloana sonora pe masura. Ascultand coloana sonora de la un film poti sa intri in trip-ul lui, pe cand daca vezi actorii costumati, fara sonor, ti se par niste maimute, la circ. Revenind, ce m-a determinat pe mine sa plang dimineata?
Evident, muzica.
Diana.