Iar s-a umplut orasul
de zambete sparte. Mereu cand imi pare ca vitraliul lumilor mele se
prinde cu un fir aurit, mai vine cineva si-mi zambeste fals, si plag la
gandul ca am dat din aurul aerului meu sa-mi cos bucati de trecut,
prezent si viitor. Am aflat astazi ca cel mai mare dusman al omului
este el insusi. Mereu radem de oameni gandind ca asta nu o ni se
intample noua, mereu se intampla si mereu uitam discursul anterir.
Pe strazile Bucurestiului sunt oameni si caini, mi-ar fi atat de frica de caini, daca, pentru o clipa, as uita de oameni.
Ma
privea obsesiv de pe scaunul din fata mea. Mereu am spus ca o sa-mi
cumpar o masina... daca as avea bani si daca as sti sa conduc... A
coborat in aceeasi statie cu mine si a continuat sa mearga in spatele
meu, ca o umbra, la o distanta constanta. Dupa cateva minute de mers pe
jos, mi-a spus:
'' Nu te supara, ai cumva o tigara?''
''Nu fumez.''
''Pacat!''
As
fi putut sa-i raspund, nu e pacat ca un om nu fumeaza, e foarte bine,
fumatul face cancer, asta pe langa faptul ca-ti ingalbeneste dintii. Am
preferat sa nu-i raspund, la gandul ca asa o sa isi vada de drumul
lui... de drumul nostru.
''Nici macar o bricheta?''
''Nici.''
Teama
ca ar putea sa ma loveasca, scurt, in moalele capului, mi-a facut inima
sa bata mai tare. Am intins pasul ca sa stiu, macar, cu certitudine,
daca sau daca nu, ma urmaseste.
''Opreste-te putin!''
Am
inlemnit. Nu as fi vrut sa ma opresc, as fi vrut sa alerg, dar parea
atlet asa ca stiam ca m-ar fi agatat de par si m-ar fi trantit la
pamant, daca as fi incercat sa scap, lasandu-mi numai aburul din urma
tipetelor de disperare.
''De ce iti e frica de mine?''
''Nu imi e frica!''
Barbatii
nu mai trateaza femeile ca pe niste femei pentru ca ele nu mai arata
slabiciune. Un barbat dupa ce inseala o femeie nu vine sa isi ceara
iertare, tocmai pentru ca stie ca astazi, daca vrei sa lupti cu o
femeie, trebuie sa o faci cu armele unui barbat.
''Ba iti e frica...''
''De ce mi-ar fi? De tine? Dar ce-ai sa-mi faci?
''Sa te omor.''
Am
incetat sa mai gandesc. O vedeam pe mama, inconjurata de toata familia,
plangand, urland la mormantul meu in stil american. Ce au putut sa faca
filmele americane din inteligenta imaginativa? Nici macar moartea nu
pot sa mi-o mai inchipui autohtona, totul se intampla in cadre, iarba
este verde, mama poarta o palarie, el sta ascuns dupa un copac si
plange, departe de familia mea...
''De ce ar vrea cineva sa ma omoare?''
''Spune-mi un motiv pentru care sa nu te omor?''
''Pentru ca te-am mintit.''
''M-ai mintit?''
''Fumez... si am si bricheta''
Imi
jucam ultima carte, zarurile au fost aruncate, orice alta expresie
celebra fatalista ar fi functionat in acel moment. Dar nu, oamenii sunt
previzibili... nici macar ucigasii nu mai au sange clocotind,
rationalizarea, tehnologozarea asta care inumanizeaza te face sa iti
fie frica sa reactinezi cum simti...
Oare ce este mai absurd? Ciuda
mea ca nu mai reusesc sa gasesc nici un om care sa faca ceea ce simte,
sau nebunul care m-a amenintat ca ma omoara pentru simplul motiv ca nu
ii satisfaceam necesarul de nicotina?
''Imi dai?''
''Ia tot pachetul...''
Pana la urma revin la fobia mea de caini... oamenii sunt inofensivi....