Nothin' is real... is all in 'ur head!

In ultimul timp tot aud, intr-o forma sau alta, ideea asta. Din trecutul nostru, singurele chestiuni reale sunt amintirile, si de cele mai multe ori, ele se inregistreaza deformat, in functie de circumstante si de cum le-am povestit mai departe. Nu mai stiu daca il uram pe taica-meu sau doar ma enerva uneori, nu mai stiu daca faceam papusi din atze, sau am facut o singura data si apoi am imbratisat ideea ca regula, nu mai stiu cine a fost primul baiat pe care l-am iubit, sau daca a existat. Poate l-am inventat eu, de dragul de a fi iubit un prim baiat...
Poate blocul in care am locuit cand eram mica nici nu exista... Mi-l amintesc mare, cu usa impunatoare de fier, cu geamuri intretatiate cu fire de sarma, cu peretii galbeni, murdari de talpile noastre pline de noroi, cu scarile imense, si multe la numar. Locuiam la etajul unu, exact in capatul scarilor. Mereu priveam in sus, si mi se parea o eternitate pana acolo. Acum mai merg uneori sa imi vizitez tatal si blocul este defapt un amarat de patru, cu o usa ce poate fi doborata cu piciorul , cu 16 scari scorojite pe care le urci in cateva secunde. Deci nu mai exista... Nici nu imi pasa daca am crescut eu si il vad altfel... acela, care mi se parea colosal, nu mai exista!
Oameni care demult mi se pareau intangibili, perfecti si impasibili, imi surprind dezamagirea cu texte de agatat jenant de banale...
Ma intreb cum ar trebui sa procedam sa ne conservam sentimentele, perceptiile, si acum-ul... cel putin pana la moarte.
Defapt, ma intreb daca ce simteam acum un an, ce simt acum, sau ce o sa simt peste un an este adevarul...
Concluzile sunt mereu aceleasi...
Nu exista: adevar, niciodata, pentru totdeauna, blocul meu, ura, moda, amintire, tata.
Exista: Tanar si Nelinistit, Familia Bundy, acum simt ca, rosu, mama.