Cand eram mica imi doream sa ma fac asistenta, ca sa umblu toata ziua in halat alb, apoi mi-am dorit sa fiu chirurg, ca sa vindec oamenii(cu cutitul), apoi evident ca am vrut sa ma fac balerina (toate fetele vor sa se faca balerine la un moment dat)... eh, am avut o problema cu fundul care nu-mi intra intr-o pereche de colanti de balet, plus ca as fi aratat ca un hipopotam fumat. De prin liceu, am vrut jurnalist, desi nici acum nu stiu exact ce inseamna, noah, scriitor la ziar, asa.
Apoi am descoperit teatrul si am ramas aici. L-am iubit si i-am fost cumva, fidela.
Am fost dintotdeauna constienta de calitatile si defectele mele. Ok, lipsa unei voci melodioase nu este un defect, asta daca nu te-apuci sa oracai la urechia iubitului, ca te paraseste instant.
Acum sunt suficient de matura ca sa spun. Dintotdeauna mi-am dorit sa fiu cantareata, si numai cativa prieteni foarte apropiati sunt chinuiti inca de sechelele mele in domeniu. Nu am plans pe domeniul asta, nu am implorat-o pe mama sa ma dea la un profesor pentru ca stiam ca nu ar avea sens. Ma imaginam pe o scena mare, cum e aia a lu' Tony Brexton in Unbreak my Heart, eu creata, ea creata, eu talentata, ea talentata..mai putin, noah...
Apoi, in primul an de facultate am dat un examen la canto, dupa o noapte de betie, si Liliana, profa, mi-a pus 10. DE CEEE? Si mi-au revenit sperantele, ca poate nu eram chiar varza. Numai ca la licenta, a trebuit sa cant un pasaj, si decanu m-a intrebat, ''Mai domnisoara, da tu cum ai intrat la Teatru cu vocea asta?''
A trebuit sa ii spun ca asa trebuia cantata, fals, facea parte din monolog...
O alta data un taximetrist mi-a zis , dupa ce a oprit masina, ori cobor, ori tac... am tacut.
Nu poti sa ai chiar totul in viata!