Un mare chitarist de jazz a umplut Sala Palatului, joi, 15 mai. O ora jumate de muzici complexe, greu de inteles si imposibil de simtit. Dezamagiti de propria limitare  sau complexati de maretia lui McLaughlin, oameni in palcuri-palcuri s-au fofilat afara din sala pe durata concertului. Absenta nu le-a fost simtita caci, cum am spus, sala era plina de John McLaughlin si chitara sa.

Nu m-am numarat printre dezertori, ramanand cuminte si resemnata in nimicnicia mea inculta pe toata durata concertului. Tot asteptam ca voi intelege sau voi deveni capabila sa apreciez muzica marelui om dar, din pacate, acest lucru nu s-a intamplat. A persistat doar sentimentul copilariei, cand n-aveam cu cine sa ma joc si ramaneam de fata la discutiile dintre oameni mari. Urmaream cu privirea discutia dar nu eram acolo si ma simteam complet depasita de situatie. In mod clar adultii copilariei mele se simteau bine discutand dar cum concertul lui McLaughlin s-a tinut in timpul saptamanii, in Bucuresti, nu pot sa nu ma intreb cata din admiratia zugravita pe fetele oamenilor de peste 40 de ani din sala se datora bucuriei de a fi asistat la un act muzical sublim si cat era doar o dovada de snobism.

Sunt insa mari sanse ca voi creste in viitor.