Cu glorie proletara imi anunt reintoarcerea intarziata in sanul patriei strabune. Drumul a fost lung, calea deloc batuta iar mancarea in avion absolut infioratoare. Sudul Statelor Unite e pentru mine casa lui Scarlett O'Hara si a lui Atticus Finch, a gentlemenilor enervant de politicosi si a tinerelor care spun 'fiddle dee dee' cand vine vorba de razboi, deci un fel de a doua casa pentru mine.

Pe toata durata sederii am incercat sa pozez in observatorul neutru ce nu le aduce aminte ca au abolit cam tarzior sclavia si mi-am inceput studiul culturalo-sociologic in singurul fel care mi-e drag: discutand de muzica. Lamb of God si Johnny Cash le-am zis eu, neasteptandu-ma sa primesc la randu-mi vreo referinta muzicala de pe plaiurile natale.

Din pacate, Romania e cunoscuta in SUA. Nu prin ratarea lui Mutu din meciul cu Italia de la Euro, nici prin Costel Busuioc iar cat am fost eu acolo Indiggo nu avusesera inca momentul lor de travestiti/e din tara lui Dracula. Alta productie mai mult sau mai putin autohtona a ajuns in State.

Nimeni nu stie titlul piesei sau numele trupei si nici macar videoclipul. Tot ce ramane in constiinta colectiva a poporului american este 'the numa numa song'. Spre marea mea rusine am ascultat o varianta acapella cantata de doi gentlemeni sudisti, unul punkist iar celalalt albastru in cap si cu o servieta argintie. Piesa a devenit extrem de cunoscuta prin clipul de mai jos.