Pasind pe scena Teatrului National, scena pe care si-au lasat amprenta atat de multi artisti, privirea mi se incetoseaza si vad vremurile de altadata, simplu, in alb negru, un om linistit si modest dar care prin versuri si muzica striga libertate - o libertate care a supravietuit securistilor cu ochii de vultur, comunismului si fanatismului politic, care a spart inchisoarea tacerii poporului, care a supravietuit doliul dupa cutremure si inundatii... o voce care a cantat mai puternic decat zgomotul gloantelor revolutionare, un cavaler al carui cal erau versurile iar sabia era vocea.

Florian Pittis, cavalerul nemuritor al muzicii de altadata, omul simplu care nu avea nevoie de nimic altceva decat un microfon care sa-i poarte vocea si mesajul dincolo de randurile din fata, dincolo de salile de concert, de strazile pline de mizerie si saracie, dincolo de munti si rauri, ajungand la sufletul fiecarui roman care dorea sau inca doreste sa gaseasca un moment de liniste in muzica.

Foarte putini artisti reusesc sa combine poezia cu muzica si cand ma gandesc la Pittis, parca imi aminteste de Leonard Cohen. Iti trebuie un talent imens sa reusesti sa-ti transpui sentimentele prin diferite metode in acelasi timp, sa raspunzi la gandurile celui care, poate, plin de praf si sudoare, intr-un atelier, asculta la radioul invechit...

"De cate ori omul, in sus va privi, pana cerul sa-l vada-ndeajuns?
Cat de multe urechi, necesare le sunt, ca sa auda al drumurilor vant?
Cati mai au de murit ca sa afla in sfarsit ca oameni prea multi au murit.

Raspunsul prieteni, e vanare de vant.
Raspunsu-i vanare de vant."



Valorile adevarate ale unui om, nu au fost doar cantate de el, a fost reprezentantul lor, luptand pentru drepturile omului de rand, nu cu arme ci prin arta, asigurandu-se ca fiecare ascultator se va simti aproape de muzica lui.

"Vreau sa-nalt castele de gandire.
Vreau sa fiu lasat sa simt cum cresc.
Nu conteaza cat de lung, am parul.
Important, e cat si cum gandesc!

Nu e loc de noi, in lumea voastra.
Nu-s din noi, acei ce ne muncesc.
Si tin cont, de cat de lung am parul.
Nu de cum si cat de mult gandesc."



Ca putina istorie, as vrea sa amintesc faptul ca Pittis nu era doar solist, poet ci a invatat actorie nu doar la noi in tara ci si la Paris cu Marcel Marceau. Deja de pe la sfarsitul anilor 60 si anii 70 a fost considerat un actor foarte bun lucrand la unul dintre cele mai bune teatre bucurestene - Teatrul Bulandra.



In 1992 a fost unul dintre fondatorii trupei "Pasarea Colibri", prin care a devenit si mai cunoscut in randurile tineretului post-comunist. Tipul cu parul lung, haine obisnuite si Carpatiul fara filtru intre degete erau imaginea lui care ne va ramane in minte inca multi ani. Printre altele a fost numit "profetul generatiei de blugi albastrii" si "cea mai frumoasa voce din teatrul romanesc". Avand un stil atat de accesibil si creand o atmosfera foarte lejera in jurul lui, a ajuns sa fie iubit de toate generatiile. Este demn de amintit faptul ca in 98 a ajuns director la Radio Romania Tineret, numit din 2001 "Radio3Net" - un radio care transmite exclusiv prin intermediul internetului.

S-au scris multe despre el, insa cuvintele sunt de prisos, chiar si acum, dupa doi ani de la moartea acestui artist unic in felul lui. Ecoul vocii si muzicii lui inca rasuna puternic prin fiecare coltisor al acestei tari, prin sufletele romanilor care au gasit libertate prin muzica, prin arta.



Cu ochii plini de lacrimi nu pot sa zic altceva decat sa recit cu speranta inca vie versurile lui...

"Cand necazuri te doboara
Si prieteni n-ai sa-i strigi
Tine minte, sfarsitul nu-i aici.

Si ce slaveai in taina
E ca si cum nu-ti explici
Tine minte, sfarsitul nu-i aici.
Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu
Tine minte, sfarsitul nu-i aici.

[...]

Pomul vieti creste mandru
Unde spiritul e viu,
Lumineaza iar salvarea
Cerul gol si cenusiu

Cand orasele-s in flacari
Musuroaie de furnici
Tine minte, sfarsitul nu-i aici."