Astazi, de vorba cu Claudiu Mirica despre de ce nu e inspirat sa faci coveruri dupa Margareta Paslaru. Claudiu Mirica a ramas in memoria ascultatorilor de muzica din Romania ca baiatul acela de la Stigma care NU era Emanuel. Nu neg, pare a fi un tanar talentat si cu aptitudini; din nefericire s-a nascut cu cateva zeci de ani prea tarziu. In plus, este genul de persoana care este foarte usor de eclipsat. Intai de Emanuel, acum de toti figurantii din videoclip si, evident, de Doamna Margareta Paslaru. Marea lui greseala este ca vrea sa fie dramatic si nu are cu ce. Tot ce are la dipozitie este eternul parpalac negru de piele, cateva cadre in semi-umbra, gesturile teatrale marca TVR si, spre nenorocul nostru, miscararile personale de dans dramatic: un fel de exercitii de stretching ce se doresc a fi o criza de epilepsie cu conotatii artistice. Nu stiu, poate a facut balet in copilarie si regreta ca nu a urmat o cariera in domeniu. Momentan si eu regret. Partea instrumentala pare rupta din originalul Margaretei Paslaru, partea de voce este EVIDENT sub original iar videoclipul se doreste plin de metafore despre trecerea inevitabila a timpului. Eu una nu inteleg de ce si-ar pierde cineva timpul imitand prost pe Margareta Paslaru. Din ultimele secvente in care tanarul Mirica ne face cu mana si se indeparteaza intristat pe aleile parcului deduc ca e piesa lui de adio. Sper sa nu ma insel. Mai jos, originalul: